Ioan Mohora

Popa Tatu în anii strâmtorării – II

,,Ce a fost va mai fi și ce s-a făcut se va mai face,, Eclesiastul 1:9

Continuăm să analizăm perioada 1940-1944 ,să cunoaștem atât cât este posibil,felul cum părinții și bunicii noștri au parcurs aceste vremuri de strâmtorare, știind că în acesta perioadă, întreaga lume a fost atrasă în cel de-al doilea război mondial.
,,Al doilea război mondial a fost un război global care a durat din 1939 până în 1945, deși unele conflicte asociate lui au început și mai devreme. El a implicat marea majoritate a țărilor lumi-inclusiv toate marile puteri care au format două alianțe: Aliați și Axa. A fost cel mai întins război din istorie, și a implicat mai mult de 100 de milioane de oameni, din peste 30 de țări. Cei mai importanți participanți și-au dedicat întreaga capacitate economică, industrială și științifică efortului de război, într-o stare de război total, ștergând distincția între resursele civile și cele militare. Marcat de moartea masivă a civililor, în care au murit aproximativ 50 milioane de oameni, au fost bombardamente strategice, în cadrul cărora s-au distins bombardamentele de la Hiroshima și Nagasaki ,,
Glosser Atlas de Hans Erich Stier 1975, pag.154-158
În 22 iunie 1941 generalul Antonescu comandantul suprem al armatei române a dat cunoscutul ordin ,,Ostași, vă ordon treceți Prutul, zdrobiți vrăjmașul din Răsărit și Miază-Noapte,,
Consecințele au fost dezastroase :”după numai două luni de luptă trupele Armatei a IV-a române au cucerit Odesa. Pierderile s-au ridica la 92.545 militari dintre care 17.729 morți, 63.345 răniți și 11.471 dispăruți. Începând cu 15 iunie 1942, unități militare române au fost introduse succesiv în luptele din Caucaz și Cotul Donului-Stalingrad, unde au acționat în condiții deosebit de grele de climă și de lipsuri materiale (muniții, echipament gros, hrană, alimente și medicamente) luptând până la 3 februarie 1943. În aceste lupte Armata Română a suferit pierderi materiale și umane: 155.010 ostași din totalul 228.072 cât avea la 19 noiembrie 1942 cele două corpuri de armată (a IV-a și a V-a),”Arhivele Militare Pitești.

„Într-o notă confidențială întocmită în 1945 de delegația română pentru armistițiu, se afirmă că până la 23 august 1944 numărul dispăruților în luptă a fost de 163.015 militari, iar rușii au dezarmat și au luat prizonieri 97.732 militari”.

În comunitatea Popa Tatu la nivelul anului 1940 erau 129 membri, dintre care aproximativ 30 au fost concentrați și trimiși pe front. Nu știm câți dintre aceștia s-au întors în viață acasă, știm că pastorul Constantin Alexe a fost luat prizonier de război și dus în lagăr în Siberia. Alexe Constantin, cunoscutul pastoral al comunității Popa Tatu, în ciclul de predici Căderea Imperiilor din anul 1982 spune :
„Am fost luat prizonier în Siberia, în lagăr, acolo iarna este cumplit de frig, se ajungea până aproape de -70 grade celsius, când începeau ninsorile… Din zăpadă nu puteam face un cocoloș, pentru că zăpada avea bucățele de gheață. Când începea frigul să fie mai mare, cam pe la -55 grade celsius, venea furtuna. Vântul era atât de puternic, încât te dădea jos. Erau locuri unde nu se putea merge prin lagăr, și atunci s-au pus frânghii, ca să mergi să te ții de frânghii, să te duci la lucru. Lucram la încărcat buștenii în vagoane, dacă puneam mâna fără mănușă pe bara de fier a vagonului, Îmi rămânea înghețată pe bara metalică, iar la desprindere piele de pe palmă rămânea pe bara metalică. Am stat în lagăr până în 1949”.

Nicolae Jelescu, dirijorul corului din Popa Tatu, declară:
„Păi uite așa s-a întâmplat. Știți bine că venisem în București să-mi ridic pensia. În noaptea de 22 august 1944, m-am urcat în trenul București-Târgu-Ocna, din gara Mogoșoaia. N-am știut că la tren au mai fost, anexate și niște vagoane cu militari nemți. Eu m-am urcat în vagonul meu de Târgu-Ocna și m-am pus pe somn. Mogoșoaia a fost bombardată. Târziu în noapte, un mecanic neamț a preluat conducerea locomotivei, nu fără opunere din partea mecanicului român. S-a aflat în tot trenul și călătorii au intrat în panică și eu la fel. Nemții ne-au făcut promisiunea că opresc trenul la Episcopia Bihor ,dar nu s-au ținut de cuvânt; a zburat peste graniță și am ajuns ,întâi la Viena apoi la Salzburg. Acolo am fost ținut doi ani de zile, dar am suportat și acolo bombardamentele. Îmi amintesc cum am fost îngropat în pământ până la gât, în timpul unui bombardament, într-o pădure din Triol unde ne ducea la
lucru”.

„Am fost mobilizat ca grefier la Comandamentul Militar al capitalei și la Curtea Marțială, unde erau aduși frații adventiști în grupuri după ce fuseseră arestați și purtați pe jos din Post în Post (Post de Jandarmi) până la București, pentru a fi judecați și condamnați. De fiecare dată când primeam aceste dosare, mergeam la judecătorii militari și le explicam că aceste cazuri, fiind vorba despre cetățeni adventiști care nu lucrau în zilele de sâmbăta, nu prezentau un pericol, un sabotaj, sau o nesupunere față de stat, ci o atitudine a conștiinței lor sincere față de Dumnezeu. Am căutat să-i conving că trimiterea lor în judecată era doar o formă de răzbunare a puterii politico-religioase dominante, un abuz nejustificat, întru-cât ei lucrau conștiincios toată săptămâna,îndeplinindu-și obligațiile mult mai mult decât alții care nu-și puneau probleme de conștiință. În toate cazurile, în care am luat atitudine,frații au fost achitați”.

„În luptele de pe malul Tisei, am fost luat prizonier la nemți, în 20 octombrie 1944, peste 7.000 de militari au fost uciși, răniți și capturați din unitatea comandată de ghenerarul Platon Chirhoagă. Am trecut Tisa într-o barcă, care nu avea decât câțiva centimetri până să se scufunde. Până seara nu am simțit nimic. A doua zi au început să se arate colții suferinței, toți prizonierii români am fost duși la o fabrică de cărămidă, numită ABANI PALASS, atmosferă de nedescris, numai țipături, numai strigături, de-ți spărgeau urechile, toți fierbeau ca într-o oală.
Mânați ca vitele pe câmp , nu aveam voie să stam în picioare, pentru că pe deasupra capetelor se auzeau bombele sărind. Când ajungeam într-un adăpost – spațiul pentru dormit, era de 40-50 cm pentru fiecare. Trebuia să te culci de seara pe care parte credeai că ai să ții până la ziuă, pentru că în timpul nopții era imposibil de întors. Abia pe 27 noiembrie 1944 am ajuns într-un lagăr din Austria( Keizersteinbuk); prizonierii români, au avut parte de baie, trecuse o lună și o săptămână de la luarea în captivitate.
O noapte și o zi a durat deparazitarea. Erai obligat să bagi într-un sac efectele, în afară de bocanci, puneai numele pe o bucată de hârtie și erau duse în camera de gazare, unde trebuia să stea o noapte întreagă.
Eram scoși la muncă de la 5 dimineața până la 6 seara, lihniți, nu vorbeam decât de mâncare, uzi până la piele săpam sanțuri, convinși că așa arata iadul”.
Impresii culese de la Căderea în prizonierat până la întoarcerea în țară – Fănică Caraivan

Acasă era jale mare ,fiecare familie își plângea morții, căci aproape fiecare avea pe cineva decedat.
În acesta perioadă adventiști rămași acasă au trebuit să treacă la rândul lor prin persecuțiile declanșate împotriva lor de regimul legionar și apoi de dictatura Antonescu ,aceste persecuții erau generate :
– de o legislație restrictivă, care îngrădea libertatea de exercitare a credinței,
– de comportamentul uneori bestial al autorităților care aplicau aceste legi.

Institutul Național pentru Studierea Holocaustului – Elie Wiesel a identificat un număr de 513 legi, decrete, ordin de ministru ce se referă la politica statului român față de cultele, adventist, creștin după Evanghelie și baptist, în perioada 1940-1944.

„Față de aceste denominațiuni (baptistă, adventistă și Creștin după Evanghelie), care numără împreună aproximativ 100.000 de membri, marea majoritate, de etnie română, guvernul Antonescu a dezvoltat o politică specială, ce a culminat cu interzicerea lor, prima dată pe 9 septembrie 1940, la 28 decembrie 1942, aceste legi rămânând definitive până la 23 august 1944.
Începând cu 1940 credincioșii celor trei denominațiuni au fost supuși unui tir lung de masuri restrictive, și discriminări, care au căpătat caracterul unei prigoane confesionale fără precedent în istoria României. Nu numai că li s-a interzis să-și practice credința, dar au fost supuși la tot felul de presiuni menite să-i determine să treacă la cultele istorice legale”. Raport INSH

„Dacă judecăm după numărul publicațiilor cu referire la persecuția cultelor neoprotestante (adventiști, baptiști și creștini după Evanghelie), incluzând scrierile cu caracter confesional se pare că la nivelul celor trei confesiuni, preocuparea pentru cunoașterea și studierea experienței traumatizante din ani 1940-19444,a fost extrem de limitată.” Dorin Dobrincu-Politica statului român față de cultele neoprotestante

Au fost introduse o serie întreagă de restricții care au făcut aproape imposibilă practicarea credinței. În final s-a ajuns la desființarea celor trei culte prin Decretul Lege nr.927 din 28 decembrie 1942 și apoi prin Decretul lege 431 din 1943.

Documentul nr.246-247/1942constituie Planul de deportare în Transnistria a sectanților, cu care a venit mareșalul Antonescu în 1942, în baza acestuia, în Bucovina 200 de baptiști și adventiști au fost încarcerați în penitenciarul Cernăuți.

Studiind aceste 513 documente, ele ilustrează aspecte ale politicii statului român față de denominațiunile persecutate, și conțin:
– restricții de tot felul impuse credincioșilor adventiști,
– modul în care anumite măsuri legislative au fost puse în aplicație, uneori cu influențe regionale accentuate,
– șicanările amplificate aplicate de administratorii locali, primari, șefii de post,
– comportamentul brutal al jandarmilor, bătăile, maltratările și alte violențe fizice la care au fost supuși părintii și bunicii noștri adventiști,
– refuzul unor ofițeri de stare civilă de a opera cererile de schimbare a confesiunii, în cazul persoanelor convertite,
– abuzul comis de unii funcționari care i-au înregistrat în acte drept ortodocși pe nou-născuții membrilor adventiști,
– abuzul comis de șefii de post, care uneori, cu de la ei putere, închideau casele de rugăciuni, sau fixau ziua de închinare religioasă,
– presiunile fizice și psihice la care au fost supuși, și care aveau ca scop negarea credinței și trecerea la ortodoxie,
– sunt documente ce ilustrează amenințarea cu deportarea în Transnistria,
– cenzurarea publicațiilor editate și împiedicarea difuzării lor, iar în final interzicerea oricărei publicații,
– problema elevilor: în unele locuri, copiii adventiștilor nu au fost promovați la disciplina religie, predată de preoții ortodocși, pentru că au refuzat să-și nege credința sau să-și facă semnul crucii,
Sunt multe petiții care ilustrează reacția credincioșilor adventiști.

Pastorul Gheorghe Graur al comunității Popa Tatu declara: „în anul 1939 am fost trimis împreuna cu Rizea Andrei pentru a face lucrarea de întărire a unei grupe de frați adventiști în comuna Ciorogârla, județul Argeș, unde frații erau persecutați de autoritățile acelei comune. Când am ajuns acolo, am tras la prezbiterul pe care îl cunoșteam, dar soacra lui a anunțat șeful de Post din comuna, despre venirea a doi pastori adventiști de la București. La miezul nopții, am fost arestați, duși la Postul de Jandarmi unde șeful de Post cu ajutorul său s-au rânduit și ne-au bătut de șapte ori până dimineața cu o ură satanică,luându-ne de păr și dându-ne cu capul de perete. A doua zi dimineața, șeful de post a instruit un jandarm spunându-i că suntem foarte periculoși, să se depărteze de noi, să ne considere fugiți și să ne împuște, această manevră nu a reușit, deoarece eu și fratele Rizea ne-am ținut tot timpul lângă jandarm.” Cărări vechi și noi pag.226.ND Coja

Toma Bujor relatează: „Coleg cu mine era Titu Zamfir, întotdeauna primul din clasă și recunoscut ca cel mai inteligent dintre noi pe județ în perioada anilor 40 și Toropoc Maria. În mod obișnuit noi eram rânduiți să stam mai în fundul clasei, când erau inspecții, eram aduși în primele bănci. La o oră de geografie, inspectorul a rămas uimit de promptitudinea și conținutul răspunsurilor lui Titu Zamfir, și a purtat un dialog cu acesta. Învățătoare era Niculina Mateescu. A doua zi, preotul mă scoate la tablă și îmi reproșează printre altele că nu dau răspunsuri corecte în legătură cu Moise. O colegă, Viruța, îl contrazice, spunând că eu am dreptate, că ea are Biblie acasă și așa scrie în ea. Mânios preotul, se descarcă, așa voinic cum era, pe mine, lovindu-mă cu capul de tablă. Tabla cade pe mine, iar el se urcă peste ea lovindu-o, presându-mă. Copiii fug din clasă speriați că mă omoară, iar colega Viruța s-a dus de a anunțat pe primarul Petre Toropoc. Acesta a venit imediat și l-a certat pe preot prin cuvinte pe care nu le pot așterne pe hârtie. În stare de inconștiență în am fost dus la spitalul din Cervenia și apoi la Alexandria, unde am fost tratat mai mult.”