Istoric_nou

Născută din marile redeşteptări religioase ale secolului XIX, credinţa adventistă a fost predicată din anul 1870 la Piteşti şi a fost îmbrățişată de negustorul Garabet Aslan, furnizor al curţii regale, împreună cu fiii săi.

Cât despre Bucureşti, printre primele locuri în care s-au adunat credincioşii adventişti a fost o mică sală la demisolul imobilului din strada Berzei nr 7. Întâlnirile religioase erau frecventate de tineri cu educaţie aleasă şi oameni influenţi, atraşi de predicarea bazată pe Biblie. Chiar regina Carmen Sylva, fiind protestantă, a vizitat locul. Ofiţeri, muzicieni şi alţi angajaţi ai curţii regale arătau un mare interes pentru înţelegerea mântuirii prin Hristos.

Printre participanţi se aflau și viitorii lideri şi predicatori adventişti: Ştefan Demetrescu şi Petre Paulini. Credincioşii din Strada Berzei, împreună cu cei din comunitatea Bucureşti Nord (lângă Podul Basarab), au constituit nucleul viitoarei biserici din strada Popa Tatu.

Locul casei de rugăciune era pe terenul unui fost hangar, contruit între anii 1869-1879, în care, pe timp de iarnă, erau adăpostite, reparate, vopsite şi pregătite bărcile pentru o nouă lansare la apă, chiar pe lacul Cişmigiu. În ziua de 30 august 1921, stăpânul hangarului, domnul Huterer, care cunoştea idealurile Bisericii Adventiste, a vândut (după alţii „a donat”) proprietatea sa pentru folosul cultului.

Planurile iniţiale pentru cele două corpuri de clădire s-au orientat spre amenajarea unui sanatoriu, după modelul caselor de sănătate adventiste din America şi nordul Europei. Însă acest proiect nu s-a putut realiza, aşa că s-a luat decizia de a se amenaja o casă de rugăciune.

În anul 1921 locul acesta purta numele de societatea „Cooperativa Cuvântul Evangheliei” şi găzduia la acea dată Biserica Adventistă. (Construcţia propriu-zisă a casei de rugăciune a început abia în anul 1923.) În toamna anului 1921, comunitatea Popa Tatu începe să funcţioneze, membrii ei venind de la comunitatea Cobălcescu. Aceasta din urmă, împărţindu-şi membrii în comunităţile Popa Tatu şi Labirint, îşi încetează activitatea în anul 1924.

Prin contribuţia frăţietăţii şi sub semnătura arhitectului adventist Mueller (care îşi pusese deja amprenta în construcţia clădirilor din strada Labirint şi din orașul Sibiu), hangarul de altă dată devine o clădire potrivită pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Sala de cult Popa Tatu, aşa cum a fost ea concepută de arhitectul Mueller, păstrează până astăzi trăsăturile ei distincte. Lucrările s-au efectuat pe o perioadă de doi ani, aşa că în aprilie 1924 casa de rugăciune adventistă din strada Popa Tatu a fost inaugurată, comunitatea având 86 de membri.

Merită să remarcăm spiritul vizionar al acelor pionieri adventişti care au proiectat clădirea, întrucât ei au amenajat săli care păreau mult mai mari decât nevoile. Abia după 40 de ani, când numărul de credincioşi ajunge la 350, sala îşi atinge capacitatea. Iar dupa alţi 10 ani, în 1974, depăşea 700 de credincioşi.

În toamna anului 1923 este atestat primul serviciu religios de nuntă în comunitatea Popa Tatu. Fratele Ghenea Radu, credincios adventist încă din 1918, se căsătoreşte cu Victoria, certificatul lor atestând prima căsătorie în Popa Tatu. Tot acestei prime perioade (mai precis în 1926) îi aparţine prima evanghelizare din Popa Tatu, condusă de pastorul Ioan Bauer.

Din păcate, după numai 3 ani de la deschidere, casa de rugăciune a fost închisă, în urma condamnării la un an de închisoare a pastorului Ioan Bauer. Motivul? Predicând despre modul de viaţă cerut de Sfânta Scriptură, pastorul a arătat consecinţele dezastuoase ale alcoolului. Dintr-o greşeală ce nu îi aparţinea, acesta a prezentat printre alte diapozitive şi o imagine din presă, cu slujitori ai unei biserici, în haine caracteristice, care erau în mod vizibil sub influenţa alcoolului. Acesta a fost delictul pentru care pastorul Bauer a stat în închisoare, iar biserica a fost închisă pentru un timp.

Cu toate acestea viaţa bisericii s-a dezvoltat permanent, aşa cum arată şi fotografiile păstrate din epoca (vezi linkurile din casetă). Până în anii 1930, la comunitatea Popa Tatu erau afiliate şi grupele Căscioarele, Floreşti, Răcari şi Bâldana, care au devenit mai târziu comunităţi. Floreşti şi Bâldana sunt astăzi două comunităţi înfloritoare. Bisericile aveau adesea activităţi comune, cum erau sărbătorile dedicate mamelor Ziua mamelor (1927)  şi Ziua mamelor (1928), organizată de bisericile Popa Tatu şi Bucureşti Nord sau corul reunit din Popa Tatu şi Bucureşti Nord, în anii 1927 şi 1928. Credincioşii ştiau să se bucure de natură cu ocazia excursiilor, fapt atestat prin fotografii (Excursie, mai, 1933), dar şi să ajute pe cei în nevoie. În mod special surorile, organizate în Cercul Tabita (1935)  lucrau cu bucurie şi iubire.

În fiecare primăvara şi în fiecare toamnă, credincioşii, echipaţi cu o revistă special concepută pentru publicul larg, mergeau şi iniţiau discuţii religioase, distribuind revista. Acestea erau aşa numitele Campanii (foto Campania de toamnă, 1931). Zelul misionar şi credinţa puternică au dus la creşterea numărului membrilor. Prin harul lui Dumnezeu, în anul 1938, Biserica Popa Tatu număra 200 de membri.

Imediat după război a urmat o perioadă de mare efervescenţă spirituală şi misionară. Credincioşii erau activi în viaţa socială, muncind cu energie pentru a se îndepărta distrugerile războiului. De asemenea tinerii şi corul vizitau bisericile din jurul capitalei, ducând un mesaj de credinţă şi speranţă.

Din timp în timp s-au întreprins lucrări de renovare şi extindere, în ciuda spaţiului foarte limitat. În anul 1960, în timpul pastorului Gheorghe Strîmbu, în clădire s-a introdus încălzire cu gaze. Doi ani mai târziu, s-a înălţat acoperişul, dându-i-se forma caracteristică şi s-au extins sălile de curs (aşa numitele „aule”). S-au efectuat modernizări repetate, iar pentru o asemenea lucrare, pastorul Apostol Chelbegeanu a fost judecat şi condamnat în 1964 la trei ani de închisoare.

Câţiva ani mai tarziu, la începutul anilor ’70, când biserica era păstorită de Alexe Constantin, iar prim-diacon era Pavel Ioan, a fost lărgită garderoba şi apoi a fost montat parchet în toată sala şi în anexe. În perioada când pastor al bisericii era Niculescu Teodor a fost înălţată partea din faţă, construindu-se aula 2, şi apoi s-a lărgit sala cu circa 2 m introducând balconul în sala de cult. Anii 1970 au adus un nou vârf al vieţii spirituale şi misionare, când predicarea curajoasă a pastorului Constantin Alexe, în mod special explicarea profeţiilor în contextul contemporan, devenise un reper spiritual şi chiar o sursă de speranţă că dictatura atee nu avea să fie veşnică.

În ultimii ani, o parte a credincioşilor noştri a contribuit la formarea altor biserici: Voluntari, Militari, Bragadiru.

În prezent, comunitatea noastră numără peste 500 de membri.