File de istorie – partea a II-a

Și Dumnezeu face surprize!
28/03/2020
Economie divina de … faliment
03/04/2020
Afiseaza tot

File de istorie – partea a II-a

FILE DE ISTORIE – 2/3

Redactate de Ioan Mohora

A doua suspendare a serviciilor divine în comunitatea Popa Tatu a fost între 1 ianuarie 1943 și 23 august 1944, în timpul celui de-al doilea război mondial, când la conducerea țării se afla mareșalul Antonescu.

Imediat după primul război mondial, cetățenii României au beneficiat de o largă libertate religioasă. Cultele religioase recunoscute, atât cele istorice cât și cele protestante și neoprotestante folosind libertatea de exprimare, au pus un accent deosebit pe misiune și în această perioadă interbelică au crescut substanțial ca număr de membri.

La 28 martie 1923, în urmă cu 97 de ani, regele Ferdinand I promulga Constituția României, o constituție care, în acea perioadă, a fost apreciată drept cea mai democratică lege fundamentală din întreaga Europă.

Constituția din 1923 reprezenta în fapt o actualizare a celei din 1866, în sensul că 20 de articole au fost modificate total sau parțial, s-au introdus 7 articole noi, iar 25 de articole au fost reformulate sau completate.

Prin Constituția din 1923 erau garantate libertățile cetățenești fără deosebire de naționalitate, limbă, sex sau religie, egalitatea cetățenilor în societate și în fața legii, libertatea conștiinței și întrunirilor, dreptul la asociere, secretul corespondenței, inviolabilitatea domiciliului.

Ca aplicare a spiritului constituției a fost promulgată Legea regimului cultelor nr.54/1928, care, la art.1 prevedea că ,,statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate, întrucât exercițiul lor nu atinge ordinea publică, bunele moravuri și legile sale de organizare” iar la art.5 „nimeni nu poate fi obligat să participe la serviciile religioase ale unui cult”.

Cu toate aceste prevederi, instituțiile statului român făceau diferența între organizațiile recunoscute, unele fiind considerate culte istorice dominante, în vreme ce altora le era rezervat doar statutul de asociație religioasă.

Recunoașterea oficială a Uniunii Comunităților Adventiste de Ziua A Șaptea s-a făcut prin Decizia nr. 32.950 /iunie 1921 a Ministerului Culturii si Artelor, recunoaștere repetată prin Decizia nr.12794/1924; Decizia nr.75734/1929; Decizia 24.536/29 mai 1926, Decizia 114119/21 august 1933 și Decizia 4781/21 aprilie 1937. (1)

În această perioadă colportorii adventiști au început o lucrare intensă cu carți, au mers în fiecare oraș, în fiecare sat. Sunt semnalați ca fiind prezenți și prin cătunele izolate. Comunitatea Popa Tatu, din datele ce le avem, avea în perioada 1930-1940 peste 30 colportori și organiza campanii de primavară și campanii de toamnă „În toată uniunea lucrau ca voluntari 122 de colportori”. (2)

Colportorii adventiști au trecut prin multe situații limită, bătuți, arestați, izgoniți, dar dragostea pentru Hristos și pentru adevăr i-a făcut să meargă înainte înfruntând toate riscurile.

În revista Curierul Misionar nr. 9/10 din 1926 se publica următorul necrolog „Fratele Mihai Laszlo, evanghelist al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea cu domiciliul în Dej, în iulie 1926, a fost bătut și maltratat îngrozitor în timp ce își făcea lucrarea de evanghelist în comunitatea adventistă din Unguraș, de langă Dej. Ca urmare a rănilor primite și a maltratării, Mihai Laszlo moare în spitalul civil din Cluj la 11 iunie 1926, în vârstă de 25 de ani”.

Curierul Misionar nr.6/1932 „Cuvântul acesta se potrivește în totul morții de martir, cu care își încheie viața sa pământească iubitul nostru frate Gheorghe Oresciuc ucis de oameni răi în noaptea 21/22 ianuarie 1932, în comuna Frătăuții Noi, lânga Rădăuți, Bucovina” și exemplele de colpoltori, membri și pastori bătuți și alungați sunt multe.

O altă latură a misiunii s-a concentrat pe lucrarea medicală și „după cumpărarea proprietații din Popa Tatu nr.38, în acest scop a fost invitat dr. Axel Holmes din America și două surori medicale de la sanatoriul bisericii adventiste din Skodsburg, Danemarca, Olsen Carenta și Nielsen Karen, și a fost înființat Departamentul Medical, conducător fiind dr. Axel Homels”.

S-au făcut demersuri ca în localul din Popa Tatu să se dechidă un dispensar medical și chiar s-a cumpărat o clădire în str. Lascăr Catargiu pentru o clinică, dar autoritățile române au refuzat autorizarea. (7)

„Perioada 1920-1955, este perioada în care după înființarea și organizarea Uniunii Comunităților Evanghelice ale Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, lucrarea de evanghelizare cunoștea o intensă și susținută activitate precum și o dezvoltare temeinică” (2)

În perioada 1938-1940, statul român a calmat aderența la valorile moderne occidentale, inclusiv toleranța religioasă, în fapt distanța dintre declarații și realitate a fost uriașă. Persecuțiile s-au accentuat și generalizat, i-au atins pe unii din membrii adventiști, în special pe cei din mediul rural, dovedind că toleranța religioasă proclamată de statul român avea limite evidente. Revenea din nou în prim plan supremația – încurajată oficial – a unei biserici, cea ortodoxă, care declanșase o represiune puternică împotriva adventiștilor.

Una din marile acuzații aruncate pe capul adventiștilor din România „e că ei ar fi niște unelte ale unor organizații subversive care sapă la temelia statului român. Astfel au fost etichetati, ca vânduți americanilor, vânduți evreilor, lansând zvonuri că adventiștii au primit sume colosale din străinătate”. (3)

Ca urmare a acestor zvonuri false lansate, luându-le ca adevărate, instituțiile statului au început să monitorizeze asociațiile religioase și în special pe adventiști, în înscrisurile acestor instituții este menționată obsesiv „secta adventista”. S-a trecut la urmărirea sistematică a sectei adventiste, urmărire efectuată în special de împuternicitul Ministerului Cultelor și Artelor.

În documentele instituțiilor statului, păstrate într-o cantitate impresionantă la Arhivele Naționale ale Statului, atât cele centrale cât și în cele teritoriale se regăsește această obsesie față de sectanți. (4)

În ordinul confidențial nr.22/12 noiembrie 1933 al Inspectoratului General al Jandarmeriei, pe baza unui studiu întocmit de această instituție cu privire la curentele religioase ce trebuie supravegheate se fac unele considerații referitoare la cauzele probabile ce conduc la extinderea sectei adventiștilor, precum și a creșterii constante a numărului de credincioși.

În privința creșterii și consolidării sectei adventiste, au identificat cinci cauze:
1 – principiile democratice ale Constituției din 1923, care privea libertățile religioase lărgite, principii ce au fost preluate în Legea Cultelor din 1928,
2 – lipsa de cultură în general, și în special a celei religioase ortodoxe care nu știe să deosebească credința ortodoxă de cea proprovăduită de adventiști,
3 – bani pe care îi oferă adventiștii pentru a atrage aderenți
4 – sprijinul reciproc pe care și l-ar da sectele care luptă pentru a distruge religia ortodoxă strămoșească
5 – ușurința cu care își găsesc adventiștii aderenți mai ales în mediul rural (5)

Preluarea puterii de către generalul Antonescu și autoproclamarea sa drept șef al statului a permis aducerea la guvernare a legionarilor. Noul ministru al cultelor a fost numit legionarul Radu Budișteanu, care, la 9 septembrie 1940 a semnat două decizii ministeriale. Prima decizie scotea în afara legii asociațiile religioase anterior autorizate: adventiști, baptiști și creștini după Evanghelie. Cea de a doua decizie prevedea trecerea la „aconfesionali” a tuturor membrilor asociațiilor religioase până la aderarea lor la un cult recunoscut. (1)

În aceste situații, cei vizați, printre care și adventiștii au căutat soluții pentru recâștigarea libertății religioase. Spre exemplu, Uniunea Adventiștilor a adresat un memoriu generalului Antonescu și Ministrului Cultelor. Noul ministru al cultelor Traian Brăileanu a semnat la 19 septembrie 1940 o nouă decizie care le anula pe ambele decizii emise de Radu Budișteanu.

Dar să privim și asupra activității desfășurată de adventiști în această perioadă, și putem sublinia fară tăgadă că pe lângă puternica încredințare în Dumnezeu, membrii desfășurau o activitate misionară puternică, colportorii cu cărți, așa cum am mai menționat, străbăteau fiecare oraș, fiecare comună, sat și chiar cătun, campania de primavară și campania de toamnă erau organizate și din fiecare comunitate plecau colportori cu carți. Din Popa Tatu a mers un grup de peste 20 de tineri .

„La data de 31 decembrie 1931 numărul membrilor adventiști în Uniunea Română era de 12.022 în 443 de comunitați, dintre aceștia 120 erau membrii comunității Popa Tatu, iar din 1930 la Comunitatea Popa Tatu au fost afiliate și grupele Căscioarele, Florești, Răcari și Bâldana” (7)

În 1939 numărul membrilor în toată Uniunea română era de 15.543 iar comunitatea Popa Tatu avea un număr de 200 de membri.

Câteva cuvinte despre activitatea muzicală în comunitatea Popa Tatu: deoarece rolul cântării în comunitate este asemenea rugăciunii, de fapt cântarea este considerată rugăciune, în comunitate, cei ce pregăteau repertoriul au mers pe selectarea unor imnuri care respectau acest principiu și Cartea de Imnuri din perioada 1907-1940, alcătuită de pionierii mișcării advente, îndeosebi Ștefan Demetrescu, Petre Paulini dar și Nicolae Jelescu, dirijorul corului comunității Popa Tatu, oferă imnuri protestante și neoprotestante de calitate.

Cântecul neoprotestant, creațiile unor reformatori, au fost traduse în limba română și au constituit cântarea corală, instrumentală și cântarea cu întreaga comunitate.

Atât imnurile cântate de întreaga comunitate și îndeosebi cântarea corală și instrumentală din comunitatea Popa Tatu au contribuit la dezvoltarea comunității. Nu trebuie uitat că „la solicitarea misionarului J.F.Hinter, sosit în România în 1904, Nicolae Jelescu, tânăr muzician cu o largă cultură generală a organizat primul cor adventist din România, care înfrumuseța serviciul de inchinare” (2)

Dar, să revenim la „Cea de a doua sigilare a casei de rugăciuni din Popa Tatu 38 care s-a petrecut în timpul când predicator era fratele Gheorghe Graur. Această a doua sigilare a avut loc ca urmare a Decretului Lege nr.297/1942 și nr.431/1943. Prin aceste decrete Confesiunea Adventistă de Ziua a Șaptea din România a fost desființată de regimul Antonescu”
„Toate bunurile mobile și imobile au fost confiscate și trecute în patrimoniul statului, casa de rugăciuni din Popa Tatu 38 a fost sigilată. După sigilare, printr-o dispoziție a Ministerului Cultelor și Artelor s-a dispus ca sigiliul să fie ridicat, iar localul din Popa Tatu 38 a fost transformat în Teatru de Papuși care a funcționat timp de 17 luni și 23 de zile de la 1 ianuarie 1943 până la 23 august 1944” (2;1)

Este demn de subliniat un aspect foarte important, și anume, ce s-a întâmplat cu pastorul Comunității Popa Tatu, Gheorghe Graur care deservea comunitatea în 1942, cel care a participat la sigilarea casei de rugăciune. Vom observa că Dumnezeu l-a folosit ca și pe Iosif. Dar să-l lăsăm pe dumnealui să ne spună:
„Am fost mobilizat ca grefier la Comandamentul Militar al Capitalei și la Curtea Marțială unde erau aduși frații adventiști în grupuri, după ce fuseseră arestați și purtați pe jos din post în post (Post de Jandarmi) până la București pentru a fi judecați și condamnați. De fiecare dată când primeam aceste dosare mergeam la judecătorii militari și le explicam că aceste cazuri, fiind vorba despre cetățeni adventiști care nu lucrau în zilele de sâmbată, nu prezentau un pericol, un sabotaj sau o nesupunere față de Stat, ci o atitudine a conștiinței lor sincere față de Dumnezeu. Am căutat să-i conving că trimiterea lor în judecată era doar o formă de răzbunare a puterii politico-religioase dominante, un abuz nejustificat, întrucât ei lucrau conștiincios toată săptamâna, îndeplinindu-și obligațiile mult mai mult decât alții care nu-și puneau probleme de conștiință. În toate cazurile în care am lucrat, frații au fost achitați, eliberați și trimiși acasa” (6)

Prezbiter al comunității în 1942 era Radu Ghenea care ne spune: „am venit aproape în fiecare zi la localul nostru iubit din Popa Tatu 38, în speranța că ne va deschide casa de rugăciune. Bucuria a fost mare când la 23 august 1944, ne-a comunicat că ne putem aduna în locașul nostru, cu toată situația grea din București, orașul era bombardat, bucuria a fost mare, s-au vărsat multe lacrimi, am mulțumit lui Dumnezeu”(2;4)

Nu avem mărturii care să ne prezinte persecuții la care au fost supuși membrii comunității Popa Tatu în perioada suspendării ianuarie 1942 – 23 august 1944, dar sigur ele au fost. Din aceeași perioadă avem în lucrarea „Asuprirea Adventiștilor de Ziua a Șaptea 1930-1943” autor V.D.Coja și în „Pagini de Istorie Adventă” autor Dumitru Popa prezentate nenumarate cazuri de persecuție a membrilor bisericii advente în special în mediul rural, unde frații, surorile și copiii au fost supuși în această perioadă la torturi inimaginabile.

Trebuie să subliniez că dacă la prima suspendare a serviciilor divine în comunitatea Popa Tatu „căpetenia împărăției Persiei” (vezi Daniel 10,13) a acționat la nivel local, respectiv Prefectura Poliției Capitalei și a avut consecințe numai asupra pastorului Ioan Bauer și asupra comunității Popa Tatu, care a fost sigilată, dacă Dumnezeu a intervenit și prin decesul regelui Ferdinand I la 1927, pastorul a fost eliberat și capela din Popa Tatu 38 deschisă, în 1942-1943 această „căpetenie a împărăției Persiei” a acționat la nivel național și prin conducătorul statului, generalul Ion Antonescu care emite Decretele lege nr. 297/1942 și nr. 431/1943 și scoate în afara legii întreaga Biserică Adventistă de Ziua a Șaptea și sigilează toate locașurile de cult din România și mai grav, le trece în proprietatea statului român.

Este important de precizat că Dumnezeu a intervenit, nu l-a schimbat pe Ioan Antonescu dar așa cum am arătat l-a numit pe pastorul comunității Popa Tatu grefier la Tribunalul Militar –Curtea Marțială unde adventiștii erau aduși pentru a fi judecați și condamnați, și așa cum acesta declara a putut să intervina pe lângă judecătorii Curții Marțiale pentru toți aceia care erau aduși la această curte pentru a fi judecați și condamnați.

Ion Antonescu a fost schimbat și condamnat pentru toate actele săvârșite împotriva creștinilor și a populației care suferit deportarea și condamnarea dar „căpetenia împărăției Persiei” încă lucreaza și aduce în continuare situații de criză asupra creștinilor și în general asupra omenirii.

Bibliografie:
1 – Arhive Ministerul Cultelor și Artelor 1921-1937
2 – Popa Tatu – Aniversare 50 ani – 1974

– Cuvântare Constantin Alexe
– Cuvântare Gheorghe Graur
– Cuvântare Dumitru Paraschiv
– Cuvântare Radu Ghenea

3 – Pentru Neam si Lege. Patruzeci de cuvântări de învățătură împotriva adventiștilor și baptiștilor Ed. Librăriei Diecezane 1923, Grigorie Gh. Comșa
4 – Direcția Arhive. Dosar nr.61/1942 Direcția Generală a Poliției fila 30-31
5 – Direcția Arhive. Dosar 681 fila 11 Inspectorate Regionale de Jandarmi
6 – Cărări Vechi și Noi pag. 225
7 – Pagini din Istoria Bisericii Adventiste 1921-1936 D.Popa pag.142-143
8 – Constituția din 28 martie 1923
9 – Legea Cultelor 54/1928

(A treia suspendare urmează)